Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Nicolae Panaite

        de Mircea Bârsilă

În volumul Purpură şi iarnă (Editura Dacia XXI, 2012), Nicolae Panaite a adunat o parte din poemele cuprinse în cele şapte volume pe care le-a publicat între anii 1981-2010: Norul de marmură (Cartea Românească, 1981), Alergarea copacului roşu (Junimea, 1985), Semnele şi înfăţişarea (Cartea Românească, 1990, volum reeditat cu adnotări şi completări, în 1995, Editura Moldova, Iaşi), Aproape un cerc (Alfa, Iaşi, 2002), Vestirea, (antologie, Alfa, Iaşi, 2004) şi Glorie anonimă (Timpul, Iaşi, 2007).

Prezenta antologie are două secţiuni: poeme în vers alb şi poezii rimate şi ritmate. Precizarea din „Argument” este întru totul lămuritoare în privinţa principiului ordonator al acestui volum: „Nu am luat în calcul în mod deliberat, în alcătuirea ei, nici un fel de strategie. Poemele din volumul de faţă au fost alese, aşadar, aleatoriu, fără a avea în vedere anumite teme sau obsesii. M-a însoţit gândul ca volumul să aibă două secţiuni: una cu poeme preponderent în vers liber (alb), iar cealaltă cu poezii rimate şi, nădăjduiesc, ritmate – dar nici acestea toate”.

Prima parte, alcătuită din versuri libere (albe), conţine cel puţin două serii de poeme, în care sunt uşor de identificat anumite teme şi obsesii. Pe de altă parte, respectivele serii se disting una de cealaltă, stilistic şi prin tonalitatea discursului. Pentru cea dintâi serie este reprezentativ poemul intitulat „Sunt zile”: „sunt zile când totul din juru-mi/ pare că nu există/ şi că niciodată nu ar fi existat/ (…)/ când sufletele ies deasupra/ acoperişurilor/ şi par nişte hornuri/ prin care se strecoară veşnicia// când oamenii se aseamănă cu nişte/ ciuturi pline de timp ce urcă şi coboară/ din Dumnezeu// când iubitele sunt turnuri de mânăstiri/ în care zi şi noapte se aud bătând clopote/ când cerurile se aseamănă cu o imensă/ făptură toată numai ochi neînchipuiţi de albastri”...

În poeziile din această categorie, poetul construieşte viziuni care au şi consistenţă, şi tumult lăuntric, şi un grad sporit de originalitate. Imaginile vădesc o deosebită capacitate de invenţie, iar discursul se desfăşoară fără scăderi şi inutile ocolişuri cu valenţe hermetice sau alegorice. Aspiraţia spre o poezie vizionară animă şi textul intitulat „Versete (3)”: „O iarnă întreagă/ am săpat un mormânt singurătăţii;/ pe funii de amurg,/ încet, parcă să nu se trezească,/ i-am dat drumul înăuntru./ (…)/ De atunci,/ în fiecare noapte,/ aud pe cineva/ apăsând pe clanţă.// Cuvântul mă apără de/ năvălirea apelor negre;/ cuvântul mă apără/ de pământul/ înălţat până la geamuri”. Aici, ultimul vers trimite, cu discreţie, la poezia arghezian㠄Intre două nopţi”. Semnalăm acest amănunt, dat fiind faptul că Nicolae Panaite apelează, într-o modalitate proprie şi în dese rânduri, la ofertele interxtualtăţii.

Aceeaşi acurateţe caracterizează şi poezia „Mâna scriitoare”, din care cităm aceste versuri frumoase: „mâna scriitoare tremură/ precum un delfin/ în adâncul unei mări secate/ făptura ta întreagă tremură/ ca un enoriaş al rugului// uimirea şi spaima/ ca nişte liane/ te învăluie te pătrund/ îngenunchezi pe întinderea manuscrisului:/ grădina ta Ghetsimani/ Edenul artei tale// cuvintele-mi sunt steaua polară a nopţilor/ azilul meu de aur/ altarul meu/ gura mă doare/ şi mă vindecă/ în codrul de trandafiri al limbii române/ fiinţa lăuntrului iese din aburii fierbinţi/ ai detenţiei/ ca o fiară flămândă logosul/ muşcă din ea/ (…)/ şi aşa noapte de noapte/ şi aşa zi de zi/ îţi trăieşti moartea/ îţi trăieşti învierea// închizi ochii şi nu poţi dormi/ până când vine o pasăre/ pe streaşină se aşează şi cântă/ ca unui rob/ ca unui faraon ca unui condamat pe viaţ㔅

Un poem foarte bun ar fi putut să fie şi „Violonistul”... „vai câtă apă/ avea în jurul lui/ violonistul de aseară// în timpul concertului/ plutea deasupra viorii/ ca într-o barcă pe Acheron/ de la malul beznei spre cel/ unde se auzea gramofonul zorilor// la sfârşit a citit un poem dogoritor/ ca o arşiţă sub sloiuri/ unii de prin lizierele lor/ ca o pulbere/ cu efoduri ceramice/ şi sunete de toacă rosteau:/ noi suntem vremea bună de acum/ tropii noştri ca nişte fluturi în jurul/ luminii/ vor fi viitoarea statuie a uimirii// mâna lor scriitoare/ e un ecou în ruină/ e o paradigmă a erorilor”.

Poemul este ilustrativ, în ceea ce priveşte metoda lirică utilizată de Nicolae Panaite în mai multe poeme. Începutul este excepţional, iar continuarea – de la versul „unii de prin lizierele lor” – pare a devia de la ceea ce promisese partea de început a textului. Luate separat, secvenţele din cea de a doua parte au, în calitate de nuclee ale discursului, logica şi frumuseţea lor incontestabile. Totuşi, raportul lor cu ansamblul este neclar, cifrat. Autorul pare a bate câmpii „cu graţie”, iar cititorul trebuie să detecteze legăturile freatice – de factură covenţional㠖 dintre respectivele secvenţe şi întregul din care fac parte.

Cea de a doua serie de texte are drept numitor orientarea spre motivele şi temele religioase. Aceste poezii – cristaline – sunt realizate în baza principiului condensării şi al fragmentarismului liric. Dacă poemele din prima serie se află sub semnul revoltei interioare, generată de presiunea însingurării, de teama de timp, de damnaţiunea de rob al propriei „mâini scriitoare” sau de agresiunea cuvintelor care dau buzna peste poet, „spărgând geamurile”, în cele din „seria religioas㔠sunt valorificate atât tema întristării celui ce caută desăvârşirea sufletească în iubirea de Dumnezeu, cât şi bucuria extatică declanşată de anumite revelaţii ale divinului. Sobrietatea sau mai bine spus o simplitate superioară suţine fulguraţia lirică: „ca o veche tăcere eşti/ ca o foaie de biblie/ ca un spin înflorit/ la picioarele lui iov// pe sub pământ câinele albastru se aude lătrând/ se rup flamurile negre şi vin/ înspre tine/ ca un fugar vin/ care-şi aruncă hainele/ şi ele înverzesc// noapte de noapte/ cu un felinar în mână/ tu înconjuri casa/ eu mă apropii de ea/ ca un mag de Bethleem// în lăcaşurile de aur/ vin elfii/ sufletele de-abia mai locuiesc/ vechile trupuri/ pe chipuri curge noaptea/ în urmă rămân florile şi iarba//… sângele înfloreşte pe întuneric/ pustiul începe să vorbească/ noi păşim zilnic/ când pe o margine/ când pe alta/ a haosului şi culegem crini” („Manuscrisele-nverziseră şi crescuseră”).

În cea de a doua parte a cărţii, poemele amintesc, în multe privinţe, de poezia cu „delicii” trubadureşti a lui Cezar Ivănescu: „Ay! Cât de frumoasă era/ Femeia aceea îmbrăcată în negru…/ Planetele pe frunte-i cădeau,/ Iar ochii ’nălţau un imperiu./ Infinite altare în jur s-au aprins/ Jarul hârtia ardea precum verbu’,/ Ay! Cât de frumoasă era/ Femeia aceea îmbrăcată în negru…/ Înfrunzirea astrelor începuse iar;/ Prin frunzele lor fu găsit herbu’/ Pe care-n războaie, demult, şi-l pierdu/ Femeia aceea îmbrăcată în negru…” („Femeia aceea îmbrăcată în negru”). Sau: „Şi-n azururio şi-n azururi/ Carnea mi se treieră/ Dinspre moarte înspre Viaţă/ Până lutul foc lu㔠(„Acum, clipele, clipele”). Multe dintre temele şi motivele din prima parte sunt reluate, dintr-un alt unghi şi într-o altă haină stilistică. La umbra modelelor – Cezar Ivănescu şi Eminescu (vezi poemul „Vestirea”) –, Nicolae Panaite îşi afirmă vocaţia de abil mânuitor al cuvintelor pe tărâmul poeziei care implică felurite constrângeri, inclusiv de factură prozodică. Efectele de incantaţie („Cel răstignit veni din cer/ Din cer veni el răstignit/ Şi-n colb de aur şi nemoarte/ Se aşternu ca un omăt/ Peste-ntunericul topit/ Aceleaşi mori se-aud vuind/ Vuind se-aud aceleaşi mori/ În noi au loc şi gol şi plin/ Vieţi apuse anii vin/ Secunde vechi secunde noi/ Se-ntrepătrund şi se dezbin” – „Doar o singură dată”) vădesc abilitate meşteşugărească şi o dispoziţie sufletească ce oscilează între melancolia elegantă şi o foarte bine mascată satisfacţie cu valenţe ludice.

© 2007 Revista Ramuri